Aceeastă postare face parte din seria „Propaganda și iluzia infailibilității”.
- De la televiziune la social media
- Demonizareea îndoielii (această postare)
- Mecanisme de apărare
Dacă în trecut propaganda avea nevoie de luni sau chiar ani pentru a modela percepția publicului, astăzi, totul se întâmplă în timp real. Evenimentele nu mai sunt doar relatate, ci reinterpretate, distorsionate și rescrise chiar în momentul în care se petrec. Un clip de 10 secunde, un tweet viral sau o imagine scoasă din context pot schimba percepția asupra unui eveniment mai repede decât ar putea-o face orice instituție oficială.
Propaganda modernă nu mai vine doar de sus în jos, de la politicieni către mase. Astăzi, oricine poate deveni un agent al propagandei, atât timp cât mesajul său este livrat cu suficientă siguranță de sine. Nu mai contează dovezile, ci cât de convingător spui o poveste. Dacă în trecut propaganda era controlată de state și instituții, acum oricine cu un telefon și o conexiune la internet poate proclama „adevărul absolut” și să adune milioane de adepți.
În 2020, rețelele sociale au fost inundate cu imagini, videoclipuri, păreri care promiteau să arate „adevărul” despre pandemie. În unele cazuri, aceleași imagini erau folosite pentru a susține narațiuni complet opuse. Pentru unii, ele erau dovada unei conspirații globale. Pentru alții, demonstrau pericolul dezinformării. Dar în această avalanșă de mesaje categorice, un lucru rămânea constant: fiecare tabără era absolut convinsă că deține adevărul suprem.
Și aici ajungem la esența propagandei, fie că vorbim despre televiziunea anilor 2000 sau despre rețelele sociale de azi. Ce au în comun toate aceste forme de manipulare, indiferent de ideologia pe care o susțin?
Propaganda și demonizarea îndoielii
O privire mai atentă în interiorul fenomenului poate contura un răspuns inițial: propaganda nu doar că oferă răspunsuri, ci o face cu o certitudine absolută. În timp ce gândirea critică presupune analiza mai multor perspective și acceptarea dubiului ca metodă, propaganda se sprijină pe un adevăr unic, infailibil. Uneori, acest adevăr este națiunea. Alteori, este o conspirație care „explică tot”. Adesea acest adevăr este constituit de dogmele religioase. Și, uneori, chiar și de știință—nu ca metodă de explorare și îndoială, ci atunci când aceasta este folosită exclusiv ca dogmă imuabilă menită să susțină anumite convingeri.
Această nevoie de infailibilitate face ca propaganda să fie atât de convingătoare. Oamenii nu caută doar informație—ei vor siguranță. Într-o lume haotică și imprevizibilă, adevărul absolut oferit de propagandă este reconfortant. Nu mai trebuie să-ți pui întrebări, nu mai trebuie să analizezi dovezi contradictorii, nu mai trebuie să accepți că poate nu ai toate răspunsurile. Totul devine simplu: există un „bine” clar și un „rău” clar.
Și aici intervine cea mai subtilă, dar și cea mai periculoasă trăsătură a propagandei: demonizarea îndoielii. Dacă nu ești 100% de acord cu narațiunea dominantă, ești fie naiv, fie rău intenționat. Dacă nu accepți fără rezerve ceea ce „toată lumea știe că este adevărat”, atunci ești parte din problemă. În trecut, erai „trădător de țară” sau „dușman al poporului”. Astăzi, poți fi etichetat drept „conspiraționist” sau „marionetă a sistemului”, în funcție de cine controlează narațiunea.
Asta explică de ce, în epoca informației, avem mai degrabă epoca certitudinii absolute. De ce oamenii par mai radicalizați, mai convinși că „ceilalți” sunt în mod iremediabil pierduți, mai incapabili să accepte nuanțe. Nu este vorba doar despre ignoranță sau lipsa accesului la informație. Este despre o alegere: alegerea de a nu pune la îndoială, pentru că îndoiala e inconfortabilă.