In piesa de teatru „Huis Clos„, Jean-Paul Sartre ne prezintă trei suflete damnate care sunt aduse în aceeași cameră din iad de un valet misterios. Fiecare dintre cele trei personaje își imagina că va fi supus chinurilor și torturilor eterne. În schimb, sunt puși împreună într-o cameră aproape banală și fără oglinzi. În această cameră începe un proces închis în care fiecare dintre cele trei personaje judecă și este judecat pentru faptele care alcătuiesc existența lor. La un moment dat, întregul proces devine insuportabil pentru Garcin, unul dintre personaje, care încearcă să evadeze. În mod inexplicabil, el reușește să deschidă ușa încăperii, dar pur și simplu nu poate părăsi camera. În acel moment de disperare, Garcin rostește celebra concluzie: „L’enfer, c’est les autres!”
„Iadul este ceilalți” este foarte probabil unul dintre citatele literar-filosofice interpretat eronat în mod frecvent. Prin urmare, aș dori să poposim puțin asupra interpretării corecte, chiar dacă acest demers nu este obiectul principal al acestor conjecturi.
„Iadul este ceilalți” în interpretarea lui Sartre
De cele mai multe ori, citatul „iadul este ceilalți” este interpretat, întrucâtva, ad litteram. În sensul că oamenii din jurul nostru devin torționarii noștri prin judecățile de valoare pe care le emit la adresa noastră sau prin acțiunile lor concrete, menite să ne facă rău. La un prim nivel de lectură, această abordare nu pare să releve carențe majore, întrucât Inez în drama lui Sartre pare să găsească o plăcere sadică din a-i face iadul insuportabil lui Garcin.
Totuși, nu trebuie să eludăm nivelul filosofic de interpretare, la care Sartre însuși a făcut referiri ulterioare tocmai pentru a corecta interpretările mai puțin fericite. Astfel, „iadul este ceilalți” este o expresie literară a ideilor lui Sartre referitoare la zbuciumul ontologic perpetuu ce izvorăște din faptul că noi, ca ființe umane, nu ne putem percepe decât ca obiecte ale judecăților emise de cei din jurul nostru. În termeni mai simpli, Sartre consideră că orice părere avem despre noi înșine, ea este de fapt o reflexie a părerilor celor din jurul nostru. Din acest motiv, detaliul semnificativ din iadul lui Sartre este lipsa oglinzilor. Fără oglinzi, personajele nu se pot percepe decât prin intermediul celorlalte personaje din cameră. Probabil aceasta este și cauza imposibilității lui Garcin de a părăsi camera, chiar dacă reușise să deschidă ușa.
Dar care este legătura acestei piese de teatru cu lumea de azi? Putem extrage din ea idei care să ne ajute să înțelegem mai bine lumea din jur? Mai avem ceva de învățat de la Sartre, la 80 de ani după publicarea piesei?
Posibile chei de lectură
Huis Clos ne oferă câteva chei de lectură care ne pot fi extrem de utile în decodificarea lumii. Practic, societatea de astăzi este camera fără oglinzi a lui Sartre, iar noi suntem aruncați în mijlocul ei și tindem să facem aceleași greșeli ca personajele lui Sartre. Din punctul meu de vedere există două greșeli majore pe care personajele le fac continuu iar noi tindem să le urmăm exemplul.
- Neînțelegerea contextului
- Minimizarea propriilor „păcate”
Să le luăm pe rând.
Neînțelegerea contextului
Pentru cititorii Huis Clos, contextul este extrem de clar de la bun început. Știm că este vorba de trei suflete damnate și știm că acea cameră este iadul lor. În principiu, fiecare dintre cele trei personaje este conștient de acest lucru, însă pe parcursul desfășurării acțiunilor există destule momente în care personajele par să uite pur si simplu unde sunt. Astfel, Garcin încearcă să evadeze, iar Estelle încearcă să o ucidă pe Inez. În anumite momente, personajele par să arate o totală neînțelegere a contextului în care se află și multe dintre dramele lor sunt cauzate de o neadaptare la situația concretă. Multe dintre situațiile conflictuale ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat o înțelegere reală a contextului.
În mod asemănător, foarte multe dintre conflictele politice, economice și sociale ar putea fi evitate dacă părțile implicate ar da dovadă de o minimă adaptare la contextul în care se află. De exemplu, un partid politic care nu a reușit un scor foarte bun la ultimele alegeri, nu se poate comporta ulterior ca și când ar avea numărul cel mai mare de mandate parlamentare. Adaptarea acțiunilor și atitudinilor la context ține de un anumit nivel de inteligență, iar când această adaptabilitate lipsește, nu putem decât să conchidem că nivelul de inteligență nu se ridică la nivelul așteptărilor.
Dar care sunt, oare, motivele pentru care adesea dăm greș în a înțelege contextul și a acționa în consecință? Răspunsul la această întrebare ar merita investigat separat. Pentru moment, cred că putem vorbi de două cauza principale. În primul rând, tindem să fim prizonierii propriilor emoții și să reacționăm mai mult emoțional decât să acționăm rațional. Aceasta este o consecință firească dată fiind cantitatea uriașă de propagandă la care suntem expuși zilnic din toate direcțiile. În al doilea rând, hybris-ul nostru ne face incapabili să acceptăm realitatea atunci când aceasta nu corespunde cu propriile noastre viziuni și valori.
Minimizarea propriilor păcate
A doua cheie de interpretare care cred că se reflectă foarte bine și în realitatea zilelor noastre este minimizarea propriilor „păcate” și maximizarea păcatelor celorlalți. Pe parcursul piesei, personajele se concentrează adesea și disproporțional pe faptele pentru care ceilalți se aflau în acea cameră. Practic, avem de a face cu o situație tipică de „paiul din ochii celorlalți” versus bârna din ochii noștri”.
Acest lucru nu este deloc lipsit de relevanță, întrucât prin această atitudine nu facem altceva decât să deschidem o prăpastie de netrecut între noi și ceilalți. Practic, creăm o distanță ontologică între noi și cei din jurul nostru, iar aceasta ne situează din start pe poziții antagonice care distorsionează realitatea și ne face să pierdem din vedere esența. Fiecare interacțiune nu face altceva decât să mărească această distanță ontologică și mai mult. Paradoxal, cu cât comunicăm mai mult, cu atât ne înstrăinăm mai tare.
Când ne vedem pe noi înșine drept buni și pe ceilalți drept răi, nu mai căutăm să înțelegem perspectivele opuse. În loc să construim punți, ridicăm ziduri. Exact acest mecanism îi face pe Garcin, Inez și Estelle să rămână captivi în iadul lor. Fiecare este preocupat să-și justifice faptele și să-i judece pe ceilalți, în loc să caute împreună o cale de ieșire. Dar dacă iadul este ceilalți, oare putem găsi o cale de ieșire? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile personajelor lui Sartre?
Damnarea este o alegere individuală—o consecință a orgoliului, a refuzului de a vedea dincolo de propria perspectivă. Fiecare personaj din Huis Clos își sapă singur prăpastia. Însă ieșirea din acest iad nu poate fi individuală, pentru că mântuirea—oricât de metaforică ar fi ea—se află mereu în relație, în recunoașterea celuilalt ca ființă și nu ca oglindă distorsionată a propriei imagini. Dacă ne reducem unii pe alții la simple reflecții ale judecăților noastre, rămânem prizonieri. Dar dacă acceptăm că doar printr-un efort comun putem regăsi adevărul despre noi și despre lume, poate că ușa aceea deschisă de Garcin nu este, totuși, imposibil de trecut.