Aceeastă postare face parte din seria „Propaganda și iluzia infailibilității”.
- De la televiziune la social media (această postare)
- Demonizareea îndoielii
- Mecanisme de apărare
Norii de praf ce s-au ridicat după prăbușirea celor două turnuri gemene din New York nu se risipiseră când întreaga lume a intrat, într-un mod subtil, aproape insesizabil, într-un nou tip de război – unul în care puterea nu era etalată doar prin arme, ci, mai cu seamă, prin cuvinte și informație. Tihna vieții de dinainte s-a frânt sub ghilotina unei anxietăți generalizate. Frica pusese stăpânire pe întreaga lume. Prezentatorii de știri vorbeau cu gravitate despre celule teroriste ascunse și dușmani nevăzuți. Orice valiză abandonată provoca panică. Orice bărbat cu trăsături orientale și barbă deasă într-un aeroport atrăgea priviri suspicioase. America era însângerată, iar întreg Occidentul suferea alături de ea. Oamenii voiau răspunsuri. Mai mult decât atât, oamenii cereau dreptate aici și acum!
Poate că această imagine pare puțin dramatică, dar în linii mari cam acesta era contextul istoric și social la începutul anilor 2000. În acest context, politicienii erau nevoiți să livreze rapid rezultate palpabile. Astfel a început o vânătoare de vrăjitoare pe care o denumim și astăzi „lupta împotriva terorismului.” Problema este că astfel de „lupte” nu pot fi duse doar la nivel ideologic și conceptual, întrucât aceste planuri ale existenței nu sunt destul de palpabile pentru omul de rând. Dușmanul trebuie arătat cu degetul, are nevoie de nume, prenume și CNP. Și cum Ossama bin Laden părea mult prea agil pentru eficiența serviciilor occidentale de informații, liderii politici s-au reorientat rapid către un cunoscut mai vechi: Saddam Hussein.
Un exemplu de manual
Astfel s-a construit narațiunea conform căreia programul irakian de construire a armelor de distrugere în masă era încă în desfășurare. Atât președintele american George W. Bush, cât și prim-ministrul britanic Tony Blair au afirmat în repetate rânduri că regimul lui Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă. Agențiile de informații au furnizat numeroase imagini din satelit care dovedeau acest lucru. Acestea au fost analizate în detaliu la ore de maximă audiență pe cele mai mari posturi de televiziune. Mesajul devenea tot mai clar: utilizarea forței împotriva regimului lui Saddam Hussein nu mai era doar o opțiune, era o necesitate. Și cine putea să conteste astfel de dovezi irefutabile? Să pui la îndoială această realitate era catalogat, cel mai adesea, drept un act de iresponsabilitate. Prin urmare, în martie 2003, SUA și aliații lor au pornit războiul din Irak.
La scurt timp, însă, a apărut o problemă: acele arme de distrugere în masă nu existau! Istoria avea să arate mai târziu că informațiile fuseseră eronate, manipulate sau pur și simplu fabricate. Dar în acel moment, acest lucru nu conta. Certitudinea cu care fusese livrat mesajul îl făcea de necontestat. Frica de a greși—de a lăsa să se întâmple un nou 11 septembrie—era suficientă pentru a reduce la tăcere orice îndoială.
De la televiziune la social media
Agentul FBI Alexander Mahone a spus-o cel mai bine, la doar câțiva ani mai târziu, în serialul de televiziune Prison Break: „În timp ce prada noastră are ca aliat umbra și noaptea, noi avem ceva mult mai puternic. Televiziunea.” În trecut, propaganda avea nevoie de oficiali guvernamentali și emisiuni difuzate la ore de maximă audiență pentru a modela percepția publicului. Astăzi, se mișcă mai repede. Dacă Mahone ar ține acel discurs acum, nu ar vorbi despre televiziune—ar vorbi despre rețelele sociale. Twitter/X, TikTok, YouTube—platforme unde informația se răspândește cu viteza indignării, iar cu cât un mesaj este mai categoric și mai vocal, cu atât mai mulți îl cred.
Dar rețelele sociale nu sunt doar simple canale de comunicare. Ele sunt camere de rezonanță, unde algoritmii amplifică exact ceea ce provoacă cea mai intensă reacție emoțională. Dacă un mesaj generează furie, indignare sau panică, are mai multe șanse să fie promovat. Astfel, adevărul devine irelevant—contează doar impactul emoțional. În era digitală, propaganda nu mai are nevoie de Ministere ale Adevărului. Este suficient un hashtag care devine viral.